A fost odată ca niciodată un mic prinț care locuia pe o planetă abia cu un pic mai mare decât el și care avea nevoie de un prieten…» Pentru cei care înțeleg viața, asta ar fi părut mult mai adevărat. Fiindcă nu-mi place să mi se citească superficial cartea. E atât de dureros pentru mine să povestesc amintirile astea. Sunt șase ani deja de când prietenul meu a plecat, împreună cu oaia lui. Dacă mă străduiesc să-l descriu aici este ca să nu-l uit. E trist să-ți uiți un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten. (Antoine de Saint-Exupéry)
Deși cartea Micul prinț este destinată, teoretic, copiilor, a ajuns una dintre cele mai iubite și mai citite volume din bibliotecile adulților. Poate pentru că aici, în această carte care ia peste picior înțelegerea limitată, pragmatică, a oamenilor mari, aceștia își verifică rezervele de inocență, ca într-o oglindă, nu de tot crudă, dar nici indulgentă cât să deformeze.
Poate pentru că aici se pot întreba onest dacă au ajuns serioși ca o ciupercă zbârcită sau dacă încă pot recunoaște o oaie invizibilă, dar categoric prezentă într-un desen de copil. Poate pentru că aici își dau voie să se întrebe, netulburați de ritmul niciunui calcul, ce înseamnă să ai un prieten, iar el să fie unic pentru tine, la fel cum floarea Micului prinț e fără de asemănare pentru el, chiar dacă, ajuns pe Pământ, a dat peste o grădină cu cinci mii de alți trandafiri. Toți frumoși și aparent la fel. Cam ca oamenii care locuiau planeta. “Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face să fie atât de important”, îi spune vulpea, prietena lui cea nouă, creatura care l-a învățat ce înseamnă să îmblânzești o altă ființă și cum devii răspunzător pentru ea. Și tot ea îl învață ceva în plus despre privire, și ea parte din ritualul îmblânzirii ființelor: “Bine nu se vede decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi”.
Ediția cea mai nouă pe care o avem astăzi la îndemână, în limba română, este tradusă de Ioana Pârvulescu și are ilustrații noi nouțe, semnate de Dan Ungureanu. Este o combinație care face din această capodoperă a tuturor vârstelor o noutate, cu promisiuni și coordonate proaspete. Dan Ungureanu a trezit la viață un mic prinț dilematic și candid, care ne privește cu înțelepciunea unui vechi amator de apusuri de soare, dar și cu vioiciunea unui copil pentru care joaca e însăși viața. I-a imaginat baobabii care amenință să sufoce mica planetă a prințului și cei trei vulcani pitici pe care acesta îi îngrijește zilnic, i-a redesenat celebrul fular galben și mutrița întrebătoare. Iar Ioana Pârvulescu a tradus cu o atenție izvorâtă dintr-o veche dragoste pentru această carte, pe care o mai tradusese în adolescență, pentru uz propriu, într-un caiet pierdut. Tot ea semnează o postfață și personală, și generoasă cu detaliile de viață literară, din care aflăm, în plus, că ea însăși a fost pasionată de zbor, la fel ca aviatorul-povestitor, prăbușit în deșert, și că a făcut cursuri de planorism, reușind să se înalțe până la 2000 de metri.
Pledoaria pentru Micul prinț se poate relua la fiecare recitire, și vârstele la care ne apropiem de el fac vizibile lucruri diferite, ascunse în text. Pentru Nora Iuga, de exemplu, Micul prinț a rămas cartea preferată. Și nu cred că e greu să descoperim o întreagă comunitate de melancolici, din speța celor convinși, la fel ca micul melancolic din această poveste, că drept înainte nu poți merge foarte departe și că lumea asta, cu nenumăratele ei apusuri de soare, idiosincrasii, erori și absurdități, merită explorată și îmblânzită.
Un text de Eliza Ștefan