Citiți bine titlul acestei cărți: HoARTiu Mălăele (Ed. Art, 2018). Citiți cu mare atenție. Nu este doar un joc de cuvinte, este esența acestei cărți. Un mod sclipitor și ludic prin care autorul îi face cu ochiul cititorului și îl pregătește pentru ce va urma.
Volumul însumează multiplele forme de artă prin care Horațiu Mălăele a ales să se exprime: caricatură, desen, pastel, proză, poezie…. autoportret în cuvinte și tuse de creion.
Andreea Chebac: Teatru, film, desen, literatură… Majoritatea oamenilor se bucură doar de unul dintre talente, dar cu dumneavoastră ursitoarele au fost deosebit de generoase. Cum se îmbină aceste trei arte în creația dumneavoastră, fie ea literară, teatrală sau de orice natură?
Horațiu Mălăele: Cred că nici filozofii, nici biserica și nici omul, în strădania lui permanentă de a se descoperi pe sine, nu au dat un răspuns clar în ceea ce privește scopul naturii umane pe pământul ăsta. Poate nici nu trebuie sau poate nu a sosit momentul. Cred că în această armonie, sperăm controlată, nu se întâmplă decât ceea ce trebuie. Așa încât, cele trei arte de care pomeneați mai sus sunt surori gemene și nu văd de ce nu ar putea trăi sub același acoperiș.
A. C.: De ce ați ales să studiați teatrul dintre toate aceste posibilități?
H. M.: Pentru că sunt amăgit de convingerea că teatrul răspunde cel mai bine întrebărilor mele metafizice și naturii mele ludice și multiforme.
A. C.: Suntem în mintea lui Horațiu Mălăele, cum arată această încăpere? – în ce culori e mobilată, cine o locuiește etc.?
H. M.: Cred că mintea mea e un aluat policrom în mișcare în care înoată bezmetici câțiva neuroni în căutarea unui de neaflat adevăr.
A. C.: Cartea HoARTiu Mălăele este un autoportret în pagini – alcătuit atât din desene și caricaturi, cât și din texte – ce anume din dumneavoastră ați vrea să nu piardă cititorii care deschid această carte?
H. M.: Această carte este oglinda pe care o iubesc cel mai mult pentru că apele ei mă arată așa cum sunt și nu așa cum cred că sunt. Cred că cel ce se va încumeta să parcurgă acest document va trăi momente de liniște, desfătare și regăsire.
Ce a vrut… a fost un pic…
Și el acolo un om,
Un fel de… cum să zic?
Natura noastră condamnată
Să-ncapă în ,,A fost odată …”
A. C.: Dacă viața dumneavoastră ar fi un roman de ficțiune, care ar fi punctul culminant?
H. M.: De obicei în romane punctul culminant e atins de moartea eroului / eroinei. Eu cred, totuși, că după miliarde și miliarde de ani de inexistentă, nașterea este punctul culminant, miraculos și tainic al fiecărui om.
A. C.: Care este cartea dumneavoastră preferată și scriitorul care vă inspiră?
H. M.: „Toamna patriarhului” și Gabriel Garcia Marquez.
Laura Frunză: Cum v-aţi înțeles cu caii năzdrăvani? Povesteau pe rând sau se băgau unii peste alții în vorbă de nu mai pricepeați nimic?
Florin Bican: Povesteau pe rând și foarte coerent. Printre super-puterile cailor năzdrăvani ar trebui socotită și capacitatea de a-și respecta interlocutorul. Poate că nu sună a dotare supranaturală, dar privind în jur la omologii lor bipezi, sunt convins că este… Când povestesc, caii năzdrăvani nu numai că nu se bagă unii peste alții, dar nici nu vorbesc doar ca să se afle în treabă. Vorbesc numai când au ceva de spus și stăpânesc la perfecție arta de a asculta și de a-și racorda discursul la replicile interlocutorului. Ca să nu mai vorbesc despre respectul lor față de limbă, pe care o folosesc atât de corect, încât mulți politicieni, jurnaliști, etc., ar trebui trimiși în locul lor în grajduri și hrăniți cu fân, nu cu ovăz, până când învață să spună „pe care” în loc de „care” la acuzativ, „decongestionare” în loc de „deconcesionare” și „imunoglobulină” în loc de „imunoglobină”.
L. F.: Ce basme/poezii/alte texte literare le dăm copiilor sau recitim noi, ca adulți, înainte de a parcurge Şi v-am spus povestea aşa? Căci, nu-i aşa, nici la Împăratul Roș nu te duci nepregătit, darămite în Fantascalia?!
F. B.: Unul dintre motivele pentru care am scris „Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși” a fost să (re)semnalez copiilor și adulților basmele pe care au ajuns să le ignore, în speranța că, după lectura cărții, se vor întoarce la ele. Mă bucur de fiecare dată când cititorii îmi mărturisesc că, citind „Și v-am spus povestea așa”, au (re)descoperit basmul nostru cel de toate zilele… Așadar, cartea poate fi abordată și fără lecturi pregătitoare, ba mai mult, se dorește a fi ea însăși o lectură pregătitoare, care să-și îndemne/învețe cititorii să disece tot ce citesc, să pătrundă în spațiul de dincolo de cuvinte, adică „să locuiască în poveste”. Ca lecturi conexe aș recomanda basmele adunate de Frații Grimm, Petre Ispirescu, Ovidiu Bârlea, cartea aproape uitată a lui Petre Dulfu, „Isprăvile lui Păcală”, Ion Creangă citit fără prejudecăți, „Țiganiada” lui Budai-Deleanu, „Cartea cu Apolodor” a lui Gellu Naum, „Enciclopedia zmeilor” a lui Mircea Cărtărescu… Restul cărților vor veni de la sine, iar numărul lor tinde spre infinit.
L. F.: Toată copilăria mea m-am întrebat ce e aia o Gheunoaie (ghionoaie) şi cum nu exista Google când am crescut eu, nu am aflat niciodată. Deci, pentru copilul din mine, ce e aia o gheunoaie? Dar o Scorpie? Iar merele de aur erau domnești sau de Voinești?
F. B.: Mare noroc că pe atunci nu exista Internetul! De-acolo am afla doar că gheunoaia/gheonoaia/ghionoaia poate fi ciocănitoare, codobatură sau femeie rea – explicații total contraproductive în lectura unui basm. Dar când cititorul se întreabă ce-o fi aia Gheunoaie sau Scorpie și nu primește un răspuns bătut în cuie, în mod automat intră în joc imaginația, care le dă acestor ființe chipuri și însușiri mult mai spectaculoase – și vii – decât orice definiție de dicționar sau descriere științifică. Doar de aia sunt imaginare – să ni le imaginăm! Cam la fel e și cu merele…
L. F.: Noi cu cine votăm? Dintre toţi împărații şi craii din carte, pe care să-l punem în fruntea țării?
F. B.: Singurii împărați cu adevărat vrednici din carte sunt cei care renunță la tron. Iar restul, precum se vede, nu fac nicio scofală în fruntea țării. De aceea eu aș propune la conducere un cal. Nu pe Incitatus al lui Caligula, ci un cal ca cel al lui Harap Alb sau un Houyhnhnm dintre cei întâlniți de Gulliver în țara cailor raționali.
L.F: În basmul românesc, deşi Cosânzenele şi fetele de împărat nu sunt întrutotul prezenţe pasive (ba aruncă o perie, ba ştiu vreo slăbiciune de-a zmeului, ba le pun beţe în roate voinicilor), rolul lor se schimbă simţitor în Şi v-am spus povestea aşa. E nevoie de prezenţe feminine mai puternice în basmul modern?
F. B.: Tocmai pentru că era nevoie, în basmul modern, slavă Domnului, prezențele feminine puternice au început să-și facă loc. Un text exemplar în acest sens este The Horse and His Boy, al cincilea volum din seria lui C. S. Lewis „Cronicile din Narnia”. În basmul tradițional, „fetele” sunt, cu puține excepții, cam vai de capul lor, în ciuda rangului și aspectului fizic. Tind să evolueze doar în plan secundar, cât să-i ridice eroului mingea la fileu. Deși basmul clasic lasă de multe ori să li se întrevadă calitățile remarcabile, fetele nu sunt lăsate să-și exercite plenar aceste calități. Am încercat în cartea mea să le emancipez, cât de cât. Dacă le-aș fi dat și drept de vot, sunt sigur că am fi avut în basme cai-împărați.
L. F.: Spuneţi-ne trei lecții pe care copiii le pot lua acasă din carte, în afară de să nu vorbești cu străinii, să nu încalci proprietatea privată şi să ai grijă cu cine te însoţeşti, că o să-ţi spun cine eşti?
F. B.: Să nu faci abuz de somnoroasă, să protejezi animalele mici, să citești.
Rostogol şi vulcanii noroioşi este a treia carte din seria cu purceluşul Rostogol scrisă de Lavinia Branişte, romancier, traducător şi poet. La fel de savuroasă, haioasă şi înţesată de ironii fine ca şi celelalte, Rostogol şi vulcanii noroioşi ni-l înfăţişează pe purceluş în tabără: pasionat de poezie şi îndrumat de bursucul Ulric, Rostogol câştigă un loc în tabăra de poezie de la vulcanii noroioşi.
Încântat peste măsură de noroiul lichid din craterele vulcanilor şi însufleţit de dorinţa de a găsi comoara pentru care se luptă în poezii şi indicii toţi participanţii, Rostogol are parte de o vacanţă de vis, încheiată cu sărbătorirea cu fast a zilei sale de naştere.
Ca să aflăm de unde s-a inspirat Lavinia Branişte pentru a descrie atât de bine atmosfera taberelor pentru copii dar şi ca să confirmăm ce credem noi că am învăţat din această carte, am trimis-o pe codobatura poştăriţă, doamna Motocilă, tocmai până la Lavinia, cu întrebările din acest mini-interviu.
Laura Frunză: Spune-ne, cum de ai capturat atât de bine atmosfera taberelor pentru copii? Pe mine romanul m-a trimis cu gândul şi la taberele comuniste, cu condiţii precare şi mâncare proastă, dar şi la mult-trâmbiţatele tabere de dezvoltare personală din ziua de azi. Unde a fost copilul Lavinia în tabără?
Lavinia Braniște: La vulcanii noroioși, unde? : )) Cred că ideea de a plasa povestea acolo a venit în primul și în primul rând de la peisajul noroios. Îmi place mult că lui Rostogol îi place noroiul și apoi se simte jenat că e un împuțit, dar asta e. În rest, face tot posibilul să fie un copil bun sau măcar să nu incomodeze pe nimeni. Deci a pornit de la noroi. Și apoi de la amintirile mele din cele două tabere de creație ale concursului „Tinere condeie” (desfășurate la Arbănași, lângă vulcani) la care am participat când eram elevă. Erau pe la începutul anilor 2000, deci nu chiar în perioada comunistă, dar izul comunist era puternic.
Și a mai venit de undeva ideea cărții (fiindcă așa sunt cărțile, ca niște poțiuni care-ți ies după ce-ai fiert într-un ceaun tot felul de chestii). Există în primul volum, dacă v-aduceți aminte, un poem despre prințișorul cu care e confundat Rostogol de către corbi. Am avut niște lecturi din cartea aceea în fața unor copii de școală primară și am citit și poemul acela, iar copiilor le-a plăcut mai mult bucata în versuri. Și atunci persoana care mă însoțea de la Arthur a zis, mai în glumă, mai în serios, că poate în următoarele introduc mai multe poezii. Am ținut minte asta și s-a potrivit numai bine cu ideea taberei de creație.
L. F.: M-au amuzat foarte mult poeziile din carte. Ce-ţi place mai mult să scrii, poezie sau proză?
L. B.: Eu am debutat ca poetă, dar și poeziile din volumul acela erau tot niște povești. Cred că sunt în esență o povestitoare, iar de scris îmi place mult să scriu orice. Am redescoperit acum, cu acest Rostogol, plăcerea poeziei cu rimă, care-mi aduce aminte – o să râdeți – de prima vârstă a scrisului meu: am început pe la zece ani, cu poezii despre animale.
L. F.: Spune-ne, te rugăm, trei lecţii de luat acasă de către copiii care citesc cartea. Dar de către părinţi?
L. B.: Trei lecții sunt o grămadă de înțelepciune. Nu cred că am atâtea în carte și nu cred că am atâtea nici pentru mine ca om. Dar una pot să vă spun, și e valabilă pentru toată lumea, copii și părinți deopotrivă. E un episod în care Rostogol are de interpretat un indiciu foarte ambiguu. Nu știe exact nici pe unde vin punctele cardinale, nici în ce fel de pași s-au măsurat distanțele, așa că nu prea are de ce să se agațe. Dar el e convins că dacă se apucă să scormonească peste tot, cu răbdare, va ajunge să găsească ce caută. Și asta a fost un fel de pledoarie pentru răbdare și perseverență și muncă în general. Fiindcă nouă, oamenilor de rând, nu ne pică nimic din cer și trebuie să ne ținem curajul, să ne vedem de ale noastre și să știm că vom înainta din aproape în aproape, cu pași mici.
L. F.: Pentru ce target de vârstă ai scris cartea?
L. B.: Primul Rostogol nu mi-a fost clar pentru ce vârstă ar fi. L-am scris special pentru concursul de manuscrise al editurii, categoria 0-7 ani, și am sperat că nu va contesta nimeni că se încadrează acolo. Apoi am avut lecturi în fața copiilor și am văzut că cel mai bine îl gustă cei de 7-8 ani, așa că acest al treilea volum l-am scris având în minte copii de 7-8 ani. Dar au fost și destui adulți care mi-au spus că i-au amuzat cărțile cu Rostogol, așa că mi-ar plăcea să cred că e pentru toată lumea.
Vă spun drept: n-aveam de gând să citesc Axolotul. Povestiri cu cronopi și glorii, fiindcă pe lista mea se aflau alte cărți mai cunoscute ale autorului argentinian și pe aceasta nici măcar n-o luasem în calcul. Însă întâmplarea a făcut să frunzăresc volumul pentru o listă cu cărți fantastice la care lucram, iar ceea ce am parcurs pe sărite m-a convins că merită să citesc toate povestirile. Într-adevăr, lectura s-a dovedit o experiență inedită și reconfortantă: majoritatea prozelor mi-au stârnit chicoteli de încântare și, nu o dată, m-am trezit zâmbind cu gura până la urechi, căci imaginația debordantă a lui Cortázar atinge aici cote nebănuite de absurd, fantezie și, în mod surprinzător, gingășie. Iată doar un exemplu din Povești cu cronopi și glorii:
PĂSTRAREA AMINTIRILOR
Gloriii, ca să-și păstreze amintirile, procedează la îmbălsămarea lor în felul următor: după ce fixează amintirea până în cele mai mici amănunte, o înfășoară din cap până-n picioare într-un cearșaf negru și o reazemă vertical de peretele din hol, cu o etichetă pe care scrie „Excursie în Quilmes“ sau: „Frank Sinatra“.
În schimb, cronopii, fiinţe dezordonate și călduţe, își lasă amintirile vraiște prin casă, printre strigăte vesele, iar ei umblă printre ele și când trece câte una în fugă o mângâie cu blândeţe și-i spun: „Nu cumva să ţi se întâmple ceva“ sau chiar: „Ai grijă la trepte“. Din cauza asta casele gloriilor sunt ordonate și liniștite, iar în casele cronopilor e o adevărată harababură, iar ușile se trântesc mereu. Vecinii se plâng întotdeauna de cronopi, iar gloriii dau din cap cu înţelegere și se duc să vadă dacă etichetele sunt toate la locul lor.
Cartea se deschide cu Axolotul, preluat din volumul Manuscris găsit într-un buzunar, după care urmează câteva grupaje de proze scurte și foarte scurte cu titluri misterioase: Manual de instrucțiuni, Ocupații ciudate, Material plastic și Povești cu cronopi și glorii. Sunt povestiri de două-trei pagini sau de câteva rânduri, care adeseori pornesc de la un scenariu mai mult sau mai puțin absurd (cineva vinde strigăte și cuvinte, altcineva inventează o sticlă prin care pot trece muștele, unui bărbat i se taie capul, o cămilă este declarată indezirabilă etc.), pentru a evolua în direcții imprevizibile. E o asemenea prospețime ludică în aceste exerciții de imaginație străbătute de umor și ironie subtilă, încât nu mi-l pot închipui pe Cortázar așezat la masa de lucru și păstrând o mină serioasă (plus că unele proze încep asemenea unui banc: „Trei cronopi și un gloriu fac o asociație de speologi ca să descopere sursele subterane ale unui izvor.”).
Aflăm instrucțiuni privind diverse aspecte ale vieții (modul corect de a plânge, de a urca scările sau de a întoarce ceasul), apoi episoade din viața unei familii numeroase și mai puțin obișnuite (membrii familiei construiesc un eșafod în grădină sau dau buzna la înmormântările din vecini, o ajută să se deplaseze pe o mătușă căreia îi e frică să nu cadă pe spate sau se angajează la un birou de poștă, unde oferă celor care stau la coadă câte un balon colorat). Spre final, pătrundem în lumea unor ființe ciudate pe nume cronopi, glorii și speranțe, o lume care seamănă izbitor cu cea umană și e dotată cu o sporadică drăgălășenie infantilă.
Universul imaginat de Cortázar e tare straniu și, în aparență, lipsit de orice logică – o harababură savuroasă de idei fanteziste și scenarii absurde, de care te poți bucura numai renunțând la încercarea de a desluși un sens sau un plan bine camuflat în narațiune. De altfel, Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii e genul de carte care nu poate fi rezumată în vreun fel coerent și, totodată, se dovedește imposibil de ținut minte în întregime. Unele proze au o consistență volatilă, dispărând destul de repede din memorie (iată de ce mi se pare că volumul rezistă cu brio la recitire), pe când altele persistă sub forma unor idei sau imagini cu o aură enigmatică, a căror esență se sustrage unei înțelegeri depline.
A, și nu mică mi-a fost mirarea când am dat peste următoarea povestire despre felul în care limba română a ajuns la modă în Argentina (un scenariu imaginar, desigur):
DIFICULTĂŢI ÎN SERVICIILE PUBLICE
Iată ce se întâmplă când te încrezi în cronopi. Abia numit Director General al Radiodifuziunii, un cronopiu a făcut apel la niște traducători autorizaţi și i-a pus să traducă toate buletinele, publicităţile și cântecele în română, limbă nu foarte răspândită în Argentina.
La ora opt dimineaţa gloriii au început să-și deschidă aparatele de radio, dornici să asculte buletinele de știri precum și reclamele pentru pastilele Geniol sau Aceite Cocinero, Untdelemnul de Bucătărie cel mai bun din prăvălie.
Și le-au ascultat, dar în românește, astfel încât n-au înţeles decât numele mărcii. De uluială, gloriii își zgâlţâiau receptoarele, dar totul continua pe românește, chiar și tangoul Esta noche me emborracho¹, iar la telefonul Direcţiei Generale a Radiodifuziunii lucra o domnișoară care răspundea în românește vehementelor reclamaţii, de unde o confuzie de toată frumuseţea.
Aflând de toată treaba, Guvernul Superior a poruncit să fie împușcat cronopiul care dezonora tradiţiile patriei. Din nefericire, plutonul de execuţie era format din cronopi recruţi care în loc să tragă spre fostul Director General au tras în mulţimea adunată în Plaza de Mayo, și au ţintit atât de bine încât au împușcat șase ofiţeri de marină și un farmacist. Atunci s-a făcut apel la un pluton de glorii, cronopiul a fost împușcat cum se cuvine, și în locul lui a fost numit un distins autor de cântece folclorice precum și al unui eseu despre materia cenușie. Acest gloriu a restabilit limba naţională în radiotelefonie, dar ce să vezi, gloriii își pierduseră toată încrederea și nu-și mai deschideau receptoarele aproape deloc. Mulţi glorii, pesimiști din fire, își cumpăraseră dicţionare și manuale de limba română, precum și biografia regelui Carol și a doamnei Lupescu. Româna a ajuns la modă în ciuda furiei Guvernului Superior, iar la mormântul cronopiului mergeau pe ascuns numeroase delegaţii în lacrimi ca să-și depună cărţile de vizită pe care figurau multe nume cunoscute la București, oraș de filateliști și de atentate.
Sezonul estival este la câteva luni distanță. Chiar și soarele refuză să iasă. Dacă ai nevoie de o scurtă vacanță, îți propunem câteva locuri pentru a-ți reîncărca bateriile.
Satul din Vacanța lui Nor nu este vreun sat care există neapărat în viața reală. Și asta nu doar fiindcă trăiesc în el solomonari și e lângă o pădure prin care se joacă balauri și se perindă zmei. Este satul ideal unde muncile se transformă în joacă, unde prieteni noi sunt mereu după colț, iar seara bunicii te așteaptă cu o masă îndestulătoare.
+ Foarte ieftin
+ Aer curat
+ Peisaj pitoresc
– Trebuie să urci pe deal să prinzi semnal la telefon
În Momilandia te poți relaxa cu un picnic pe plajă, te poți plimba pe dealuri, odihni la umbra copacilor. Poți chiar sta câteva zile acasă la vărul Momi. Nu-i nevoie să anunți din timp, nu se va supăra, ba chiar va încerca să-ți îndeplinească toate mofturile.
+ Peisaj variat
+ Exotic, dar nu straniu
+ Te poți întâlni cu oricine; de la cunoscători de artă la pirați
– Poți sparge repede banii, fără să-ți dai seama pe ce i-ai aruncat
Dacă vrei să-ți testezi aptitudinile de cercetaș, o tabără în Vale este perfectă. Vremea imprevizibilă îți va testa viteza de reacție și capacitatea de adaptare, însă locul oferă resurse din belșug și prieteni gata să arunce o mână de ajutor. Dar ai grijă la șobo-monștri!
+ Peisaj de-ți taie răsuflarea
+ Provocări neașteptate
+ Poți chiar să întâlnești un dragon
Orașul Scrapyard din Battle Angel Alita
Ridicat lângă groapa de gunoi a orașului plutitor Tiphares, Scrapyard este o cetate animată, multiculturală, plină de ciborgi care-și modifică trupul pentru a putea lucra mai bine, pentru a putea lupta mai bine sau pur și simplu din motive estetice. Mâncarea e bună, viața de noapte e sălbatică și atracțiile diverse. Trebuie doar să evitați aleile întunecate și să nu lăsați la vedere implanturile cibernetice scumpe.
+ Distracții pentru orice buzunar
– Uneori treaba se încinge peste măsură
Destinații de evitat:
Groapa din Dorohedoro
În niciun caz să nu vizitezi Groapa. Este un oraș delapidat construit în jurul unui hău plin cu o mâzgă toxică și corozivă. Din când în când este vizitată de vrăjitori pentru a-și testa magia pe oameni nevinovați.
– Miroase urât
– Lipsă de servicii sanitare
+ E pe undeva un restaurant foarte bun de Gyoza
Gotham Poate vrei să vizitezi orașul pentru arhitectura sa gotică și întortocheată sau pentru clădirile care îmbină istoria cu tehnologii de ultimul răcnet ori chiar să-l prinzi pe Batman cu coada ochiului. Dar mai bine te ferești. Rata ridicată de criminalitate nu-l face o destinație turistică atractivă, oamenii-s nepoliticoși, pare noapte tot timpul, iar orașul are nevoie de o familie întreagă de vigilantes.
– Dacă după o noapte în oraș scapi doar jefuit, ai avut noroc
– Foarte mulți copii edgy umblă costumați în Joker
– Exagerat de scump. Probabil de la atât de mulți miliardari pe metru pătrat
Iadul din Hellboy in Hell
După ce un criminal s-a furișat în noapte și l-a ucis pe Satan, focul iadului s-a stins, demonii minori s-au răzvrătit împotriva stăpânilor, iar Leviatanul se plimbă nestingherit pe sub ape. Totul este mohorât, apus, plictisitor.
– Cei câțiva demoni stingheri îți pot trage o sperietură zdravănă
– Nu știi cu ce vechi prieteni poți să dai nas în nas într-o întâlnire neplăcută și jenantă
+ E destul de liniștit și nu se va supăra nimeni dacă te muți temporar într-una din multele case abandonate
Strada Zambila este o carte emoționantă despre drama unor copii cu părinții plecați la muncă în străinătate dar și despre rasismul care, într-o anumită perioadă, cuprinsese România ca o plagă. Ilinca și Zoe sunt două surori de clasa a șasea, respectiv a doua, care au rămas în grija bunicilor după ce părinții au plecat să lucreze pentru câteva luni în Franța. Florin este coleg cu Ilinca, este de etnie romă, iar mama lui este florăreasă.
Deși colegii râd de ele și le numesc ”fete de căpșunari”, Ilinca și Zoe nu sunt, propriu-zis, copii de căpșunari. Tatăl lor, medic, și-a găsit de lucru la o clinică din Franța, iar mama, fostă profesoară, îngrijește niște bătrâni. Dar cuvântul acesta greu, ”căpșunari” este o etichetă aplicată tuturor celor plecați din țară în căutarea unei vieți mai bune pentru copiii lăsați în urmă acasă.
Florin se confruntă cu rasismul aproape zilnic, iar episodul în care aproape că este scuipat de un bărbat într-o cafenea este extrem de dureros, nu doar pentru personaj, dar și pentru cititor.
Ilinca suferă cel mai mult de dorul părinților. Nu-și dorește niciun apartament mai mare, nici lucruri în plus, nici vreun alt tip de bunăstare materiale. Tot ce își dorește e să i se întoarcă părinții acasă, chiar dacă asta înseamnă că vor continua să locuiască într-un apartament sărăcăcios cu două camere și nu vor avea prea multe posibilități materiale. Ilinca refuză să înțeleagă situația și chiar se ceartă cu părinții, închizându-le adesea fereastra de Skype, spre deosebire de sora ei, Zoe, care își trăiește fiecare zi cu bucurie și optimism și cu speranța că în curând totul va fi bine.
Cred că cele mai frumoase pasaje din această carte sunt cele care descriu diverse cartiere, străzi, case sau obiective din București. Autoarea, o franțuzoaică stabilită în România timp de zece ani, găsește frumusețe peste tot, chiar dacă descrie parcuri acoperite de zăpadă, piața de flori sau imobile dărăpănate din Centrul Vechi al capitalei.
Citind cartea, îți vine s-o iei la pas pe urmele Ilincăi și ale lui Florin, care fac echipă pentru un concurs de creație, și care fotografiază și scriu poezii despre orașul în care locuiesc. Și eu chiar asta am făcut: într-un week-end, am plecat la plimbare prin câteva dintre locurile descrise de autoare în Strada Zambila și am fotografiat cartea în fața clădirilor sau a străzilor care au inspirat-o.
Școala Ion Heliade‑Rădulescu, de la numele poetului român ale cărui versuri „Voce‑auz, voce de pace, / Și orice durere tace“ sunt înscrise deasupra intrării în clădire.
Școala noastră se află între zidurile unei foste mănăstiri. De formă dreptunghiulară, are o grădină interioară înconjurată de numeroase galerii și de doi stejari groși care ne înveselesc jocurile de‑a v‑ați ascunselea. Cât despre arcurile care despart școala primară de gimnaziu, sunt decorate cu minunate flori din ceramică în culori.
Foto 1. În prezent, școala Heliade-Rădulescu este în renovare și frontispiciul cu versurile poetului nu mai poate fi văzut.
Vechiul cartier bucureștean este la fel ca imaginea întregului oraș: un loc unde lumina se întrepătrunde cu întunericul. Însă tocmai această coexistență a frumosului și urâtului face toată frumusețea sa. După cinci minute de slalom printre troiene și câini vagabonzi, ajung la cizmăria despre care mi‑a spus prietenul meu. „Casa noastră este chiar în față. Când o să vezi o vitrină decorată cu un graffiti imens: «La mulți ani, Anita!», vei ști că ai ajuns.
Foto 2. Cizmăria cu graffiti-ul La mulți ani, Arina!
Apoi ne continuăm drumul pe străduțele cartierului. Fotografiez strada Xenofon, singura stradă în trepte din București. O sută de trepte, pe care sora mea se amuză să le numere ca să se asigure că legenda este adevărată. În susul scării se află Carol Park Hotel, considerat unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Europa de Est.
Foto 3. Strada Xenofon, la capătul căreia se află Casa Suter, fostul hotel Carol Park.
Autobuzul ne lasă chiar în fața autogării Filaret. Îmi scot aparatul Canon. Ne găsim în fața primei gări bucureștene, inaugurată în 1869, odată cu prima linie feroviară a României, care lega capitala de Giurgiu. Azi nu mai oprește aici niciun tren și locul este cunoscut mai ales pentru câinii vagabonzi și proiectele de demolare care amenință clădirea, deși este clasificată drept monument istoric. Tronând pe culmea dealului Filaret, edificiul este pur și simplu somptuos.
Foto 4. Autogara Filaret, în prezent relativ renovată și folosită ca punct de plecare pentru autocare.
Pe strada Fabrica de Chibrituri, nu rezist să nu fotografiez cea mai încântătoare poștă pe care am văzut‑o vreodată: minusculă, veche, desuetă și totuși atât de plină de farmec. Văzând‑o, nu pot să nu mă gândesc la bunica…
Foto 5. Clădirea veche a poștei fotografiată de Ilinca. În prezent, poșta s-a mutat cu 200 de m mai sus, în incinta Fabricii de Chibrituri.
Primăvara aduce cărți ale căror protagoniste (sau chiar autoare) sunt supereroine: fie prin curajul de a afirma ceea ce cred și ceea ce simt, indiferent de direcția generală, fie prin capacitatea de a-și imagina realități diferite sau soluții pentru tot ceea ce le blochează pe cele familiare. E, așadar, un foarte bun moment pentru a (re)descopri fie scrierile unor autoare-cult, cum sunt Marjane Satrapi și Alison Bechdel, fie forme alternative în care ele și-au spus poveștile – romane grafice –, fie noutatea unor autoare și iustratoare care trăiesc în România și prind, în cuvinte și imagini, spiritul acestui loc, așa cum o fac Ileana și Maria Surducan, în romanul lor grafic, Vacanța lui Nor. Poftă bună la citit și nu uitați să recomandați, la rândul vostru și să vorbiți despre frumusețea, curajul și ingeniozitatea pe care scriitoare din toate timpurile și din toate colțurile lumii le-au căutat și le-au cultivat. Voi pe cine ați pus pe listă?
Casa veselă de Alison Bechdel, trad. Iulia Gorzo, Editura Grafic, autobiografia turnată în roman grafic a autoarei, este o carte cult pentru comunitatea LGBT, o carte multipremiată, nominalizată la National Book Award și comentată într-o pleiadă de publicații prestigioase. Casa veselă spune povestea formării unei fete sensibile, îndrăgostite de literatură, care descoperă că este lesbiană. În prim plan, încă de la început, este relația cu tatăl ei, fost profesor de literatură engleză și actual proprietar al unei firme de pompe funebre, un om mai degrabă distant, retractic, dar care are în comun cu fiica sa pasiunea pentru cărți. Și anumite preferințe din spectrul erotismului despre care nimeni, în casă, nu vrea să discute.
Persepolis de Marjane Satrapi, trad. Mariana Dobrescu, Editura Grafic, este tot o autobiografie a unei supereroine, și tot sub forma unui roman grafic, în două volume. Este, pentru fanaticii genului, o carte de neocolit, un clasic alb-negru, multipremiat la celebrul Festival de Benzi Desenate de la Angoulême, și ecranizat apoi, cu la fel de mult succes, pelicula obținînd o nominalizare la Oscar și Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes. Revenind însă la carte, aceasta documentează formarea autoarei, din copilăria în Teheranul revoluționar, urmată de un exil, în adolescență, cînd a plecat în Austria, la o prietenă a mamei, lăsând în urmă Iranul întunecat de violențe și de revirimentul unei religii oprimante, care a adus multă suferință familiei. Ultimul episod este imigrarea în Franța laică și perioada de studii universitare, cu toate descoperirile și transformările acelei etape.
Vacanța lui Nor de Ileana și Maria Surducan, colecția Minigrafic, Editura Grafic este unul dintre puținele romane grafice autohtone, și, în plus, unul cu personaje contemporane și referințe recognoscibile copiilor de aici și acum. Povestea începe cu perspectiva deprimantă a unei vacanțe la bunici, departe de gadgeturi și de ecrane, perspectivă care îl îngrozește pe Nor, un băiat de la oraș ahtiat după jocuri pe computer. Odată ajuns la bunici însă, situația nu mai pare deloc atît de tristă, mai ales după ce descoperă, dincolo de ritualul tachinărilor și al micilor ostilități, camarazi de aventură: două mici supereroine, Skai, păzitoarea ciulinilor și a scaieților și Amnar, o micuță turcoaică din sat, sensibilă și plină de imaginație și pe Laci, un rebelul pus pe harță, neîntrecut trăgător cu praștia, dar, în realitate, un băiat singuratic și avid de prieteni care să-l asculte și să-l accepte cu toate ale lui. Cei patru ajung, desigur, să se împrietenească, luptă cu creaturi ostile, fac fel de fel de scheme și vrăjitorii, ba chiar reușesc să aducă curcubeul pe cerul bunicilor.
Cum putem fi semizei pentru o după-amiază? Am aflat de la membrii clubului nostru de lectură*, copii și adolescenți de 10-15 ani, pasionați de cărți pline de aventuri, mister și umor, și de la invitatul special al lunii februarie, Percy Jackson, eroul din volumul Hoțul fulgerului.
Pentru unii a fost o reîntâlnire cu personajul principal al seriei Percy Jackson și Olimpienii, pentru alții o premieră, dar toți l-am simpatizat pe Percy, băiatul care descoperă într-o zi că este semizeu. Personajul, construit de Rick Riordan, este un puști obișnuit din America zilelor noastre, singuratic și neînțeles, care se străduiește să stea departe de probleme, dar nu reușește întotdeauna. Descrierea aceasta a fost și punctul de plecare al întâlnirii noastre. Am urmărit firul cărții și al întâmplărilor care l-au adus pe eroul nostru în tabăra de antrenament a semizeilor.
Cabanele din Tabăra Semizeilor ne-au dat ocazia să facem asocierea cu cele doisprezece zeități majore ale mitologiei grecești, cu simbolurile și puterile lor: Zeus, Hera, Poseidon, Demetra, Atena, Dionisos, Apollo, Artemis, Ares, Afrodita, Hefaistos, Hermes (care își aveau reședința pe Muntele Olimp). Dar nu l-am uitat nici pe Hades, cel care are împărăția subpământeană. Discuțiile s-au animat și mai mult cu exercițiul de imaginație propus: dacă ne-am dori să fim semizei. Un răspuns unanim: da, dar…. și de aici au început nuanțele: de ce doar o putere, de ce nu pot fi prieteni copiii zeilor rivali, cum controlăm puterea pe care o avem, cum aflăm cine e părintele nostru zeu.
Prietenia, loialitatea și curajul ce i-au legat pe Percy, Annabeth și Grover pe parcusul îndeplinirii misiunii lor, au stârnit curiozitatea cititorilor noștri, care și-au propus să afle în ce aventuri spectaculoase vor mai fi implicați eroii, în următoarele volume ale seriei scrise de Rick Riordan. Astfel, Percy Jackson va mai fi invitat la o întâlnire a clubului de lectură, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași.
Bine ați venit în Björnstad, un mic orășel din Suedia unde totul pare adormit sau expirat, în care natura – nici blândă, nici feerică – pare să câștige teren în detrimentul oamenilor și care este însuflețit de un singur lucru: hocheiul. Sportul ăsta este singura șansă a orașului de a progresa în economia care nu mai funcționează, singura lui șansă de a nu fi înghițit de pădure, singurul motiv de mândrie și singura ocazie a unor puști de a ieși din anonimat. Vremea aspră îi face pe oameni să își închidă sentimentele în ei, iar singurul moment în care emoțiile răbufnesc sunt meciurile de hochei.
Ne aflăm în fața finalei campionatului național de juniori și să îl câștige înseamnă o performanță unică pentru toți locuitorii orașului, nu doar pentru băieții din echipă, căci acolo, pe gheață, patinează alături de ei toate speranțele orașului și a familiilor și a tuturor mamelor care au făcut sacrificii și și-au susținut copiii până în pânzele albe. O responsabilitate grea pe umerii unor adolescenți, nu?
Așa că tinerii sportivi sunt tratați ca niște mici regi în comunitatea lor, iar de aici până la bullying și decizii imature e un sigur pas. Hocheiul are o ierarhie a celor mai buni jucători pe care nimeni nu o poate ocoli: căpitanul echipei este vedeta, prietenul lui cel mai bun și secundul său de pe teren este intangibil și tot așa în funcție de abilitățile fiecărui jucător. Dar acesteia i se adaugă singura ierarhie mai nemiloasă – cea a elevilor dintr-un liceu. Așa că a fi popular sau nu în micul oraș Björnstad capătă noi valențe.
Sportul de echipă nu înseamnă doar competiție, înseamnă și valorile asociate echipei: solidaritate – nimeni nu rămâne singur, abnegare – binele echipei înainte de toate, loialitate – nu trădezi niciodată un coechipier. Și mai ales jucătorii sunt învățați să nu se teamă. Hocheiul este un sport dur și nu poate să îți fie teamă de un adversar pentru că asta înseamnă că deja ai pierdut. Dar ce se întâmplă când toate aceste valori sunt puse la încercare? Oare jucătorii vor putea vedea dincolo de ele? Sau vor alege binele echipei indiferent de consecințe?
„Speră că juniorii sunt prea tineri să se teamă, prea naivi să înțeleagă câte lucruri sunt, de fapt, în joc. Căci publicul de hochei n-are nuanțe – ori rai, ori iad. Din tribună, lumea te privește ca pe un geniu sau ca pe un gunoi, nu există cale de mijloc. Un ofsaid nu-i nimic discutabil, orice atac cu corpul între jucători ori e făcut conform regulamentului, ori merită suspendare pe viață. La douăzeci de ani, când Peter era căpitan de echipă și s-a întors acasă în Björnstad, după ce aproape au câștigat finala națională, vocea lui taică-su l-a întâmpinat din bucătărie: „Aproape? Nu poți să aproape te sui într-o barcă, ce dracu’! Ori ești în barcă, ori ba! Și când toată lumea-i deja în apă, nu-i pasă nimănui că tu ai căzut ultimul în baltă!”
Tot orașul este cu sufletul la gură înaintea finalei naționale de juniori, dar chiar atunci se aude strigătul unei tinere fete în mulțime: căpitanul echipei de hochei este acuzat de viol! În acest moment o comunitate micuță cum e Björnstad se scindează rapid în două: sunt cei care cred că hocheiul și binele general trebuie pus înainte de toate și cei care vor o judecată clară. Cei care cred că fata este victima și cei care cred că jucătorul de hochei talentat, târât în acest scandal în cel mai important moment al carierei lui, este cel căruia ar trebui să i se plângă de milă.
Fredrik Backman aduce rapid în discuție probleme legate de sexism și diferența de gen, dar nu oferă concluzii, aici este lăsat spațiul alb pentru ca cititorul să își formeze propriile opinii. Însă creează cu minuțiozitate contextul, acțiune după acțiune, încât să îți arate că de fapt rareori lucrurile sunt albe sau negre.
Nu se ferește să vorbească nici despre discriminarea rasială sau de clasă socială, nici despre violența extremă de care dau câteodată dovadă adolescenții. Și dacă vi se pare prea mult pentru o singură carte, adevărul este că de cele mai multe ori găsim picături din toate acestea în orice comunitate.
Cartea ilustrează foarte bine prietenia specială și complicată dintre băieții adolescenți și bărbații din viețile lor pe care îi admiră sau îi disprețuiesc, dar care îi îndrumă și îi modelează. Reușește să stârnească emoții și să capteze atenția dincolo de momentele dramatice ale narațiunii; așa am ajuns eu, persoană total neinteresată de sport, să le țin pumnii personajelor în meciurile cheie.
Colecția de povestiri semnată de Viet Thanh Nguyen ne dezvăluie încă din titlu tipologia de personaje asupra căreia se focusează acțiunea: refugiații vietnamezi din America, și mai exact din comunitatea acestora din statul California.
El însuși refugiat cu părinții din Vietnam la o vârstă fragedă, poveștile lui Viet Thanh Nguyen nu au scopul să șocheze cititorul prezentând o realitate dificilă, ci aduc detalii despre războiul din Vietnam, fugă și adaptare, într-o manieră firească, așa cum un copil ar primi orice realitate a copilăriei sale. Poate și deoarece, așa cum spune un citat din carte, poveștile sunt bunuri de preț, singurele pe care nu le poate lua nimeni: „Singurele bunuri pe care le aveam noi erau poveștile.”
Eu am citit cartea asta ca pe o carte despre relațiile dintre oameni, felul în care devin ele mai complexe și mai complicate atunci când viața ta este scindată de un asemenea eveniment precum fuga din propria ta țară, sau, din contră, felul în care acceptarea și resemnarea sunt un lucru firesc.
În prima povestire a cărții – „Femei cu ochi negri” – ne este adusă în fața ochilor relația tandră dintre o soră și un frate. Însă relația asta s-a dezvoltat cumva dincolo de moarte căci fratele a murit încercând să-și apere sora, iar aceasta, deși ajunsă în America, trăiește vina de a fi supraviețuit și de a fi fată. Apare motivul fantomei ca o personificare a regretului, a vieții netrăite a fratelui și a vieții trăite pe jumătate a surorii supraviețuitoare. Ea își câștigă traiul ca scriitor-fantomă, viața i se împletește cu superstițiile și credințele vietnameze atunci când în existența ei și a bătrânei ei mame se insinuează fantoma fratelui pierdut.
Tot despre frați și relația dintre ei vorbește și ultima povestire a cărții – „Patria mama” – însă de această dată sunt două destine puse în oglindă. Doua surori – una aflată în America, cealaltă în Vietnam, fac parte din două „seturi” separate de copii ai aceluiași tata, tată care a ales să își boteze copiii și din prima căsătorie și din a doua cu aceleași nume. Și numele este singurul lucru pe care îl împărtășesc cele două surori pentru că altfel destinele lor sunt ca doi poli opuși și servesc pentru un șir de întrebări despre cum ar fi fost viața fiecăreia dacă ar putea schimba rolurile.
„Americanii” aduce înapoi în Vietnam un bătrân pilot american care a luptat în această țară, însă de data aceasta se întoarce pentru a-și vizita fiica, un copil născut din părinți cu naționalități diferite care nu și-a găsit niciodată locul acasă. Relației tată-fiică îi lipsește empatia, niciunul dintre cele două personaje neputând înțelege sentimentele celuilalt pentru Vietnam: pentru fostul pilot aici este „terenul de joacă” al tinereții sale, în timp ce copilul lui și-a găsit aici un loc de care să aparțină.
Poveștile din acest volum sunt pline de umor, de resentimente dar și de speranță, împletindu-se firesc, așa cum se împletesc în viață când nimic nu are o singură culoare. Iar finalul fiecăreia este diluat, suspendat, se pierde ca o cărare șerpuind dincolo de orizont, autorul nu ia decizii decisive pentru personajele sale și orice este posibil.
Pune personajele față în față cu traumele trecutului – călătoria pe apă spre America, pământul făgăduinței, care se putea termina oricum între raidurile piraților și capriciile naturale ale mării -, dar și cu nesiguranța viitorului – copilul unor refugiați vietnamezi va reuși să se integreze în noua societate fără să nege valorile tradiționale ale părinților săi? Dar principala caracteristică a vocilor din carte este realismul, o ancorare fermă în realitate, indiferent ce le trage înapoi sau ce le absoarbe spre viitor. Este realismul supraviețuitorului care își permite să spună povești, dar nu să trăiască în ele.
