Alin Răuțoiu: Pentru început aș fi interesat să știu un pic despre istoricul tău profesional și academic. Se intersecta în vreun fel cu banda desenată?
Andreea Chirică: Am studiat Teatrologie la UNATC și prin anul 3 m-am angajat într-o agenție de publicitate pe un post de copywriter. Știu, teatrul nu are legătură cu publicitatea și publicitatea cu bandă desenată. Nu aveam nici un gând legat de desen, mă ocupăm cu scrisul de scenarii publicitare și tot felul de texte despre „cea mai bună oferta de pe piață” și „depășește-ți limitele” cumpărând produsul nostru.
M-am apucat de desenat târziu și foarte încet, dar asta mi-am dorit să fac din prima: să desenez scene din viață cu text. Nu pot să explic rațional de ce m-am apucat de desenat, toată lumea mă întreabă și mi-e foarte greu să dau o explicație. (râzând) Psihanalitic mi-am explicat cumva de ce, dar nu aș intră în detalii.
Alin: Ai putea să-mi mai spui un pic despre cum ai ajuns să fii interesată de bandă desenată și să numești câteva dintre preferatele tale?
Andreea: Cred că am citit pe net niște webcomics și mi-au plăcut, în felul ăsta am dat de bandă desenată „pentru oameni pe care nu-i interesează super-eroii” și am început să caut și cărți tipărite. Așa am ajuns să citesc My New York Diary sau Maus sau Percy Gloom. (aparte) Cred că astea-s primele romane grafice care m-au impresionat.
Voi numi preferata preferatelor și atât. (zâmbind) O iubesc mult mai mult decât pe restul preferatelor. Graphic Witness: Four Wordless Graphic Novels – o colecție de patru romane grafice de pe la începutul secolului 20, despre sărăcie, boală, inegalitate, umilință și alte teme sociale de Frans Masereel, Lynd Ward, Giacomo Patri și Lawrence Hyde.
Alin: Prima ta bandă desenată pe care o știu este The Year of the Pioneer, publicată de Hardcomics. Impresia mea e că a venit într-o perioadă în care banda desenată, mai ales cea alternativă, era într-un moment de boom în România, iar dacă ar fi să recurg la o comparație un pic vulgară aș zice că e un fel de Persepolis românesc. Ce te-a îndemnat să spui povestea aceea sub formă de bandă desenată?
Andreea: Cum îmi plăcea și îmi place foarte mult banda desenată și, din inconștiență, am considerat că pot crea și eu una, deși era prima mea încercare. Nu-mi imaginăm că pot să povestesc altfel, neavând curaj să scriu un roman și, la fel, neavând curaj să mă exprim doar prin ilustrație. Că tot aminteai de Persepolis, cred că o citisem cu un an înainte și fusese primul roman grafic „realist” la care am fost expusă și cred că m-a influențat fără să vreau. Mai văzusem și American Splendor cam tot în perioada aia și mă gândeam că asta aș vrea și aș putea să fac: să fiu un scriitor și desenator al experiențelor mărunte, cotidiene.
Am început cu un blog. Și apoi mi-am dat seama că desenele despre anul ăla ar sta mai bine într-o carte. După ce m-am gândit că aș vrea să transform blogul ăla într-o carte, am vorbit cu Milos Jovanovic, care a fost de acord să o publice sub umbrela Hardcomics. Cartea a fost o încercare de a povesti cu umor despre o perioada dificilă. Murise taică-miu, maică-mea era tristă, eram săraci și stăteam în frig și întuneric, ne bucuram la o gumă de mestecat Turbo și gustarea de după ore era un păhărel de semințe de la colțul străzii.
Alin: Următoarea publicație mai de amploare a fost Home Alone, iar aceasta a venit la ceva ani distanță de The Year of The Pioneer. Cărui fapt se datorează pauza asta?
Andreea: Au fost 5 ani de pauză pentru că vreo 2 ani nu prea am mai desenat serios, am stat și m-am gândit dacă am eu ceva de spus și de desenat. Lucram 10 ore pe zi, uneori mai mult, alteori mai puțin, în agenție și nu puteam desena decât în weekend, când uneori îmi doream doar să stau în pat și să mă uit la seriale. Home Alone e desenată în mare parte în perioada când încă mai lucrăm full-time în publicitate. De unde și lentoarea. Dar cred că un roman grafic nu poate să-ți ia mai puțin de un an, dacă lucrezi doar la el. Ceea ce e imposibil. (aparte) Spun asta si că să mă scuz că lucrez de ceva vreme la o carte și merge foarte încet pentru că mă tot întrerup.
Însă cumva, în perioada asta de nefăcut, am prins mai mult curaj și, când m-am hotărât că aș dori să mai desenez o carte, mi-am dorit să fie…frumoasă. Știu că sună ciudat, dar doream ca fiecare pagină să fie o ilustrație de sine stătătoare, așa cum în unele poezii fiecare vers poate fi o poezie în sine. Am muncit la ea foarte încet, cu pauze lungi. Uneori o lăsam baltă și două luni. Mă bucuram că pot face asta, descoperisem plăcerea detaliului care s-a păstrat până acum. (aparte) Până atunci desenam minimalist și copilăresc.
Am lucrat așa haotic sau să zic mai frumos: organic. Desenam o pagină, apoi alta, fără să am o structură clară, ideile apăreau pe parcurs și erau mai mult vizuale.
Alin: Reiese foarte mult plăcerea cu care reproduci detaliul. E unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la benzile și ilustrațiile tale din ultima perioadă. Precum și o aplecare pentru interioritate, care mi se pare că lipsește multor artiști români. Ei servesc toți răspunsuri, tu pui întrebări și cauți. E infecțios felul prin care te folosești de banda desenată, de ilustrație și scris împreună să explorezi sentimente și situații.
Andreea: Mă interesează foarte mult granița dintre text și desen, îmi place uneori să consider textul ca desen și invers. Mi se pare foarte interesant de exemplu letrismul (inventat de un fost-român Isidore Isou, emigrat la timp în Franța). Și cred că la granița asta, în formă dar și în fond, se duce căutarea și încercarea de a găsi alte forme de exprimare ale unei idei. Încerc mereu să nu dublez ce spun prin text în desen. Să existe un dialog viu între ele. Deși în ultimul timp, desenând mai mult pe formatul clasic, cu mai multe paneluri (cadre) pe pagină, e mai dificil să nu narez pur și simplu.
Revenirea se datorează și faptului că eram așa bucuroasă de ce făceam, încât am început să-mi imaginez, să visez cu ochii deschiși (zâmbind), dar timid, că aș putea face asta toată viață. Și că poate ar trebui să încerc să „devin” autor de bandă desenată full time. Ceea ce e absurd în România.
Alin: O fi absurd sau nu să faci bandă desenată în România, dar persiști. În ultima vreme ai început să ai intervenții ceva mai scurte, dar mai dese, deseori legate de cauze sociale. Îmi vin în minte ilustrațiile din timpul campaniei împotriva referendumului, Where can you kiss a same-sex partner in Bucharest? publicată de The Guardian în secțiunea The Illustrated City, desene editoriale pentru Scena9, precum și fanzina Therapy Cat, la care cred că lucrai încă din toamna anului trecut.
Andreea: Persist pentru că îmi place foarte mult. Și observ că pe măsură ce eu persist, mi se și propune din ce în ce mai des să fac. Oamenii încep să considere că au și opțiunea de a ilustra ceva sau de a povesti sub formă de bandă desenată. Temele sociale nu le aleg eu mereu, (râzând) mă aleg ele pe mine.
Alin: Legat de banda din The Guardian, cum de s-a petrecut? Le-ai propus-o tu? Și crezi că e un one-off? Nu s-au deschis canale de comunicare cu artiști și autori din afară?
Andreea: Am văzut că au această serie, unde diverși ilustratori își prezintă orașul din perspectiva lor și da, le-am propus eu. Le-a plăcut portofoliul meu și au acceptat propunerea mea. Sper că nu e one-off, adică îmi doresc să mai fac bandă desenată editorială și pentru alte publicații. Dar nu am primit propuneri de colaborare cu autori din afară.
Dar mai am un proiect de bandă desenată „socială”: o să stau într-o tabăra de refugiați sirieni sin Berlin timp de o lună și voi documenta prin bandă desenată cum trăiesc, cine sunt, ce-și doresc etc. Asta în iunie și abia aștept.
Alin: Oau! Sunt foarte curios ce o să iasă.
Un interviu realizat de Alin Răuțoiu